Hainele şi accesoriile de firmă, noua competiție din sala de clasă. Sfaturi pentru părinţi

Clasa este un mediu competitive și chiar dacă preferăm să punem accentul pe colaborare, dezvoltare și progres individual, între elevi există comparații și ierarhii. Există note, medii, concursuri, premii și diplome, iar la finalul anului școlar rezultatele sunt recompensate. În anumite limite, competiția poate avea chiar un rol pozitiv, motivând elevii să progreseze sau să țină pasul cu clasa.

Foto: Shutterstock

Problema apare atunci când această competiție părăsește zona rezultatelor școlare și se mută spre haine, încălțăminte, ghiozdane, telefoane sau diferite alte accesorii. Copiii merg la școală pentru a învăța, nu pentru a participa la o paradă a modei, și totuși, aproape fără să ne dăm seama, în clasă se formează o nouă ierarhie: cine are, ce are și cât a costat.

Când eticheta ajunge mai importantă decât obiectul

Copiii au un spirit al observației foarte dezvoltat. Se uită la hainele colegilor, recunosc logo-uri, cunosc branduri, întreabă cât a costat un anumit obiect sau de unde a fost cumpărat. Uneori, ajung chiar să considere că un obiect care nu aparține unui anumit brand nu este suficient de bun, indiferent de calitatea lui. În acel moment, eticheta începe să valoreze mai mult decât obiectul în sine. Nu mai cumpărăm un ghiozdan pentru că este rezistent, o pereche de pantofi sport pentru că este confortabilă sau o geacă pentru că este călduroasă. Obiectul capătă o funcție suplimentară: trebuie să transmită ceva despre persoana care îl poartă, o informație despre statutul social și despre puterea sa financiară. Într-un grup de copii sau adolescenți, acest mesaj poate deveni foarte important. Un anumit obiect poate fi perceput ca o dovadă de bogăție, de apartenență sau de mândrie.

Un rol important îl au și așa-numitele outfit check-uri de pe rețelele sociale, clipuri scurte în care creatorii de conținut sau chiar adolescenții prezintă ce poartă și, deseori, cât costă fiecare piesă. Pentru un elev, sumele de sute sau chiar mii de lei asociate unei perechi de adidași, unei geci sau unui accesoriu pot deveni impresionante și, implicit, dezirabile. Copiii văd atenția, reacțiile și popularitatea de care se bucură persoana din fața camerei și pot ajunge să facă o asociere simplă că dacă vor avea și ei acea pereche de adidași, acel brand sau acel accesoriu, vor fi și ei admirați. Astfel, eticheta nu mai indică doar producătorul unui obiect, ci riscă să fie percepută ca un bilet sigur către popularitate, statut și recunoaștere în grup. Problema este că imaginea construită în câteva secunde pe ecran nu spune aproape nimic despre valoarea reală a persoanei, chiar dacă pentru un copil aflat în căutarea validării sociale poate părea că spune totul.

Din sala de clasă, presiunea ajunge acasă

Copiii și adolescenții își doresc în mod firesc să aparțină grupului. Vor să fie acceptați, apreciați și admirați. La această nevoie se adaugă astăzi modelele pe care le văd permanent pe rețelele sociale, respectiv imagini atent construite, haine, vacanțe, telefoane, produse și secvențe de câteva secunde care transmit ideea unei vieți perfecte și a unei bunăstări permanente. În această manieră, dorința unui anumit obiect nu mai este întotdeauna doar o preferință și îmi plac acești adidași se poate transforma ușor în am nevoie de acești adidași pentru că toți colegii mei îi au. Această presiune ajunge inevitabil și în familie. Copilul poate insista, negocia, compara sau reproșa părinților că e singurul care nu are, că va fi ridiculizat sau exclus dintr-un anumit grup de prieteni sau chiar din rândul colegilor săi de clasă. Stresul exercitat asupra părintelui nu este însă doar verbal sau declarativ din cauza faptului că adultul poate ajunge el însuși să creadă că dacă propriul copil nu are un anumit obiect el este, automat, un părinte rău. Din dorința de a nu-și vedea copilul exclus sau considerat mai prejos, părintele poate face eforturi financiare disproporționate pentru achiziționarea acelui obiect.

E important de amintit că nu toate familiile își permit haine de firmă, telefoane scumpe sau accesorii de câteva sute ori mii de lei și nici nu ar trebui să fie obligate indirect să le cumpere pentru ca un copil să se ridice la niște standarde absurde, construite uneori chiar de alți copii.

Educația financiară începe și în fața dulapului

Soluția nu este să le spunem copiilor că nu au voie să-și dorească lucruri pentru că preferințele există, iar un adolescent poate să-și dorească o anumită pereche de încălțăminte exact așa cum un adult își poate dori un anumit telefon, o mașină sau o geantă. Important este să facem diferența dintre o plăcere și o nevoie de validare în fața celorlalți.

Discuțiile despre bani ar trebui să înceapă acasă. Copilul poate înțelege treptat ce înseamnă un buget, cât valorează banii, de ce o familie își permite anumite cheltuieli și pe altele nu și de ce prețul unui obiect nu reprezintă nici calitatea lui, precum nici valoarea celui care-l deține. La fel de importantă este educația pentru toleranță. Copiii trebuie să înțeleagă că în aceeași clasă pot exista familii cu situații financiare foarte diferite și că acest lucru nu oferă nimănui dreptul de a judeca, exclude sau umili un coleg. Un copil care poartă un tricou de 20 de lei nu valorează mai puțin decât unul care poartă un tricou de 200 de lei. Pare evident pentru un adult, dar nu este întotdeauna evident într-un grup în care apartenența și validarea socială au o importanță foarte mare.

Școala trebuie să vorbească deschis despre competiția brandurilor

Responsabilitatea nu poate rămâne exclusiv în familie dacă fenomenul apare în colectivul de elevi pentru că școala are suficient spațiu educațional pentru a-l aborda. Profesorii și consilierii școlari pot organiza discuții, activități sau workshopuri despre presiunea grupului, consumerism, educație financiară, imagine personală și diferențele socioeconomice dintre oameni. Copiii trebuie să audă și în școală că o etichetă nu reprezintă valoare personală și că sala de clasă nu este un loc al competiției vestimentare.

De asemenea, situațiile în care un elev este ironizat, exclus sau umilit pentru că nu poartă un anumit brand nu ar trebui tratate ca simple glume sau tachinări între copii. Atunci când comportamentul capătă caracteristicile bullyingului, situația trebuie luată în serios, gestionată conform regulilor școlii și urmată de intervenții educaționale adecvate.

Avem nevoie de o uniformă liberă?

O soluție care merită cel puțin discutată ar putea fi ceea ce am putea numi o formă de uniformă liberă. Aceasta nu este o uniformă identică, cumpărată de la un anumit furnizor, ci constă în câteva reguli vestimentare simple și accesibile tuturor. De exemplu, elevii ar putea purta pantaloni bleumarin și tricouri sau cămăși albe, fără inscripții și logo-uri foarte vizibile. Încălțămintea ar putea rămâne la alegerea familiei, dar, pe cât posibil, fără elemente ostentative care să transforme brandul în centrul ținutei. În plus, pentru dovedirea apartenenței la instituția școlară, elevii ar putea purta ecusoane sau insigne la vedere. Nu ar trebui să fie obligatorie brodarea siglei școlii pe fiecare element vestimentar. Multe școli din România au adoptat deja acest cod vestimentar și au încurajat părinții să țină cont de el atunci când achiziționează haine pentru copil.

Asemenea reguli nu ar trebui să urmărească anularea individualității copilului și nici să dicteze familiei cât trebuie să cheltuiască. Dimpotrivă, principiul ar fi tocmai acesta: fiecare familie cumpără ceea ce dorește și ceea ce își permite, în interiorul unor reguli comune suficient de largi. Probabil că nu vom putea elimina complet comparația dintre copii, dar am putea decide ce tip de competiție încurajăm. Un copil poate încerca să scrie mai bine, să citească mai mult, să obțină un rezultat mai bun sau să-și depășească propriile limite. Acesta nu ar trebui să fie nevoit să demonstreze prin eticheta de pe tricou sau prin prețul adidașilor că merită să fie respectat.

În momentul în care apartenența la colectiv începe să aibă un preț și o etichetă, problema nu mai este despre haine, problema este despre valoarea pe care copiii învață s-o atribuie oamenilor.

Articol scris de Adriana Stanciu, consultant educațional